Trec și mai sacadat și totuși aș vrea să pricep, să-mi schițez în minte conturul perfect al iubirii și a tot ce presupune ea, dar o uimire plăpândă parcă încearcă să mă ademenească spre o viziune pozitivă a sa. Văd în ea căldură, liniște, o incomensurabilă stare de plutire și nelipsita încredere. Păsarea. Și e bine. E acasă.Dar apoi adie un vânt când mai liniștit, când mai misterios, când mai nesigur.
Și iată-mă, pășind nedumerită și neîncetat pe calea de mijloc. Pe infinita graniță a sa, dintre iubire și bineînțeles, iubire.
Și oscilez. Ajung la plutirea supremă, la invincibilul sentiment cutremurător de siguranță și putere de control asupra propriei persoane. Dar cad.
Și doare. Atât fizic cât și moral.
Și mă pierd.
Și am nevoie de afecțiune.
Să-mi fie frică de maturizare? Ce-i aia? Cu toții avem o bază inocentă, vulnerabilă și infinită de copil de la care ne-am format sau ne formăm. În noi sălăsluiește acea neființă a sufletului.
Dar când unui copil nu i se oferă iubire, fireasca și necesara iubire, cum se mai poare regăsi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu