miercuri, 27 ianuarie 2016

Posted by Gabriela |



Nimeni nu te învață cum, de ce și cât.
Niciunde.
Singur, într-o seară amețită de sentința sorții, cu tăceri, cu neconvingeri, confuzii, umblându-ți prin minte, ocolind fiecare colț de mii de ori și parcă tot de neajuns, cu vocea tremurândă, cu imagini fugitive, cu amalgamul de gânduri, cu neînsuflețite priviri, în care doar carnea și oasele-ți mai sunt reale.. Atunci înveți.




-Cum?
-Vrei termeni medicali sau..?
-De ce?
-Răspunde-ți.
-Cât?
-Cât poți.

joi, 21 ianuarie 2016

Posted by Gabriela |
Un bătrân și-o lumânare.
Asta e tot ce a mai rămas din chipul tău atins de trecerea timpului și de vremuri grele.
Un bătrân fără suflare, fără caldul mâinilor ridate, fără glasul obosit, fără ofurile tale specifice bătrâneții, fără teama că n-ai s-o mai vezi, fără puterea cu care ai luptat mereu, fără hainele tale care sunt peste tot, fără mirosul tău care mi-a inundat plămânii, fără poveștile tale cu atâta haz, fără istorisile recitate cu lacrimi pentru că știu cât puneai suflet!
Acum ești senin. Acum te-ai eliberat din strânsoarea vieții, de griji, de plânsete, de dureri, de boli, de neînțelegeri, de teamă, de frig, de..noi.
Acum e cald acolo, ești vesel și ne iubești. Și ne-ai văzut pe toți, deși știu că nu-ți doreai să fie așa.. Știu că ne voiai pe toți în alte condiții! Dar iată-ne în felul ăsta, sper să ne ierți..
Cred că ai înțepenit în patul ăla pecetluit cu veșnicii.. Știu cât de mult iubeai munca și să fie al naibii dacă stăteai vreodată! Acum erai aici, peste câteva secunde erai în altă parte.
„Îmi vine inima la loc când îl văd intrând pe poartă” zicea mamaie.
Acum te îndrepți către o altă poartă și ne-ai lăsat privind la poarta pe care tot tu ai făcut-o. Ne lași dezamăgiți, privind la acea poartă pe care nu vei mai intra..
Știu că ne veghezi.. Și știu că nu-ți convine halul în care am ajuns. Ție îți plăcea să petreci, să te simți bine. Ai gustat viața din plin. Și cu bune și cu rele.
Sunt sigură că acolo o să uimești mii de suflete cu poveștile tale. Aș fi vrut să le ascult pe toate.. Dar poate că într-o zi mi le vei împărtăși pe fiecare în parte.
Aș fi vrut să mă mai suni de ziua mea să-mi spui la mulți ani și toate urările de bine care-ți veneau în gând și-n suflet, dar știu că deși nu mă mai suni să mi le spui, eu tot le voi auzi.
Astăzi e ziua când ți se vor stinge luminile ca să dormi mai bine. Nu o să te mai deranjeze nimeni cu lacrimi, strigăte, tremur în voce acoperit de sughițul plânsului. După aceea va fi liniște.
Mă urăsc că nu am putut veni acolo. Mă urăsc!
Dar poate că tu ai vrut să se întâmple așa.. Da.. Ai vrut să te păstrez în amintirea mea senin, fericit, puternic, nu acoperit de pământul rece! Nu cu agitație, preoți care-ți cântă neînsuflețirea, frigul care m-ar fi doborât și nemărginita tristețe.. M-ai protejat de tot „urâtul” din asta. Și-ți mulțumesc!
Știu că nu ți-am mai scris vreodată și poate de asta am un nod în gât să închei mica scrisorică.
Sunt groaznice sfârșirile a ceea ce iubești!
Dar tu.. nu te-ai sfârșit.
Tu ai reînceput!