Ascultă-mi

Ascultă-mi bătăile inimii.

Ce-ți spun? 

Pentru că pe mine mă îngrijorează.

Ascultă-mi privirea.

Și ea s-a pierdut într-un amalgam de vieți trecute?

Oh, și sufletul..

Ascultă-mi mâna.

Tremură?

Nu, nu-i e frig, poate teamă. 

Teama să nu mă pierd.

Ascultă-mi venele.

Sunt gălăgioase?

Sângele-mi este agitat. 

Ascultă-mi ticul de a bate cu piciorul de podea.

Te deranjează?

..și pe mine.

Ascultă-mi mintea.

Ai pierdut șirul gândurilor?

Nu-i nimic, nu le-am mai pus în ordine demult.

Dar nu-mi asculta cuvinte..

Te mint.

 

Premiu

   

O să încep această postare prin a-i mulțumi Roxanei că m-a nominalizat printre cele 11 persoane norocoase să aibă acest premiu alături de o micuță provocare. Cu întârziere, ce-i drept și îmi pare rău de acest lucru.


Bineînțeles că în această provocare există și nelipsitele reguli:
mulţumeşte persoanei care te-a nominalizat scriind link-ul către blogul ei în postare;
răspunde la toate întrebările primite;
nominalizează 11 bloggeri care au sub 500 de followers;
formuleaza 11 întrebări pentru cei nominalizaţi de tine;
nu poţi nominaliza persoana care te-a nominalizat pe tine;
trimite-le nominalizaţilor un link la postarea în care i-ai numit, pentru a-i informa.


1. Cum consideraţi că ar fi această lume fără exprimarea prin scris?
Mută. Mult mai tăcută și falsă decât ne-am închipui, deoarece, în opinia mea, exprimarea prin scris cuprinde doza ei de sinceritate.


2. Cât de importantă este pentru voi, această mică cutiuţă electronică numită blog?
Destul de importantă cât să o iubesc.


3. Este iubirea esenţială unei persoane sau ar putea trăi fără ea?
Este esențială. De ce?
Pentru că deși uneori ne este greu să recunoaștem poate și față de noi, avem nevoie să iubim și să fim iubiți.


4. Ce pasiuni aveţi?
Pasiuni?
Hm, o să le numesc bomboanele fericirii.
Prima dintre ele este scrisul, care mă mulțumește pe deplin. De asemenea, îmi place să călătoresc, să vizitez cât mai multe și diferite locuri. Să fredonez. Să citesc. Și ultima, dar nu cea din urmă, să desenez. Chiar dacă nu sunt cine știe ce opere de artă, mă înveselește să văd că mai multe cuvinte se ascund în spatele unei imagini, fie și stângace desenată.


5. Cum definiţi imaginaţia?
Un proces infinit de abstractizări și complexități pricepute și născute de mintea noastră.
..sau, mai simplist, doar o cale de scăpare din realitate.


6. Ce sentiment vă caracterizează cel mai bine?
Melancolia.


7. Cum credeţi că ar trebui să arate frumuseţea interioară?
E puțin abstractă întrebarea, dar voi da un exemplu. Imaginează-ți un om făcând o faptă bună. De la hrănitul porumbeilor în parc cu firimituri de pâine la performanța de a fi eroul cuiva. Eu așa cred că se reflectă frumusețea interioară în viața cotidiană. Prin fapte.


8. Vă regăsiţi într-o altă epocă, decât cea trăită în prezent?
Uneori da. Mi-ar plăcea să cunosc mai amănunțit acea perioadă în care timiditatea și roșeața din obraji a fetelor era prezentă când mâinile le erau sărutate de un domn îndrăgit, când așteptau cu sufletul la gură scrisori de dragoste și când își înmuiau pene în cerneală la lumina unei lumânări trecut de miezul nopții pentru a-și impresiona dragii iubiți, când stilul vestimentar era așa diferit și parcă mult mai îngrijit.
Dar nu pot spune că regret nespus că m-am născut în epoca aceasta.


9. Credeţi că atunci când gândiţi pozitiv puteţi face orice?
În limitele realului, cu siguranță.


10. Ce perioadă a anului vă renaşte amintiri?
Orice perioadă, dar cred că cel mai mult predomină toamna.


11. Credeţi că visele pot deveni realitate?Cred că fiecare persoană trebuie să facă tot ce este omenește posibil în legătură cu visul său, decât să trăiască tot restul vieții întrebându-se: ce ar fi fost dacă..?

• 
  Nominalizez pe:
  
  Dana
  Rosaline
  Valeria Ciobanu
  Adina
  Lavinia
  Grigorean Erin
  Nicoleta
  Claudia
  Anemona
  Ștefania
  Daniela
  

  
  

  Întrebări:

  
  

  1. Vă simțiți influențați de vreme? În ce fel?

  2. Ce alegi? Exprimarea scrisă sau cea orală? De ce?

  3. În ce măsură ești de acord cu faptul că timpul vindecă răni atât fizice cât și sufletești?

  4. Ce importanță are scrisul pentru tine?

  5. Ce te-a determinat să îți faci un blog?

  6. Te simți important și fericit alături de prietenii tăi? Ții la ei?

  7. Când a fost ultima dată când ai plâns? Dar când ai râs?

  8. Când cineva te complimenteaza ce reacție ai de cele mai multe ori? De ce?

  9. Care e melodia ta de suflet?

  10. Ce/cine te înveselește când ești trist?

  11. Unde ți-ai dori să fii acum?

Când taci și asculți..

Sunetul blând și tăcut
Al ploii
E mai trist atunci
Când taci și asculți.

Parcă teama îți pulsează
În inimă
Bătăi asurzitoare și descurajatoare
Când taci și asculți.

Pe buzele uscate
Și triste
Îți creezi cuvinte pentru suflet
Când taci și asculți.

Toți vorbesc
Toți îți vorbesc
Dar când îi asculți cel mai bine
Dacă nu atunci când taci?

Și dacă o să te sperii vreodată
De zgomotul de suspin
Al copilului din tine
E pentru că,
Prin liniștea ta,
Te-ai ascultat cu adevărat.

Dacă nu acum, atunci când?

Suntem infiniți.
În noi sălășluiesc mii de galaxii, mii de scopuri pentru care am fost creați, mii de vise pe care vrem și trebuie să le atingem. Și dacă nu acum, atunci când?  

Copilă tristă

Nu aici, micuțo.
Nu, că ei sunt oameni răi, vor râde de tine. Nu plânge aici.
Așteaptă două ore.
Du-te acasă și îmbracă-te în ceva confortabil.
Ascultă muzică. Ba nu. Ascultă versurile care te deprimă cel mai tare și explodează într-o ropotă de lacrimi.
Acasă e bine. Acasă tot locul liniștit, pereții goi, jucăriile de pluș, toți te ascultă.
Știu că doare.
Știu că nu îți cunoști direcția în viață. Eu te încurc.
Știu că plângi, te aud.. Dar mâine fii la fel de puternică precum ai fost astăzi.
Ești minunată.
Ești frumoasă. Machiajul ăla nu face decât să-ți ascundă lacrimile din seara asta. Machiajul ăla e hidos.
Ești deșteaptă. Te-am văzut.
Ești timidă.
Ai atâta dorință de a ajuta oamenii, și nu merită, suflet trist.
Sunt murdari și răi.
Ești mică și naivă.
Ești visătoare. O constelație de vise te înconjoară.
Ești tăcută.
Ești sensibilă. Atât de sensibilă!
Ești aici.
Și îți mulțumesc.
Să nu mori niciodată.
Eu și firava ta lume te iubim.

Sentimente

..Sunt firave și au un ton grav când vorbesc.
 Şi sunt chinuite prin exagerări.
 Dar fără ele, ambalajul cu care ne sunt îmbrăcate stări și gânduri este complet inutil.
 Noi suntem inutili fără simțire.

 Am pluti prin vagul vieții și am da naștere non-sensului abuziv.
 Ne-am părăsi viața fără păsare.
 Am putrezi în necunoscut.

 E în regulă să fim triști. Să plângem, să ne pierdem de noi și să ne căutăm cu disperare. E ok.

Blocată

-De ce te închini cu atâta încredere? .. La cine te rogi și de ce privești cu atâta speranță cerul?
-Pentru că am credința că e cineva acolo sus care mă iubește.
-Vin de acolo și crede-mă, nu e nimeni.

..Și ce e iubirea până la urmă? Un amalgam de sentimente împleticite într-un suflet? Un motiv pe care viața ni-l oferă ca să o trăim?
Alunecă și cade. Se lovește și plânge.
Se îmbolnăvește.
Îți dă obișnuita senzație de maximă încredere ca mai apoi să-i fie ușor să te facă să-ți pierzi mințile. Toți eroii tăi mor. Percepția ta se schimbă.
Și cu timpul rămâne blocată. Rănită și blocată în mica ei lume.

Criminalul de fluturi

Ochii lui enervant de intimidanți, albaștrii, tăcuți și parcă dansând de fericire că mă văd au căzut pe aripile unui biet fluturaș care erau adiate de vânt.
Zâmbetul lui și pofta de râs au pierit o dată cu a mea.
..Și apoi trupul său plăpând, fără viața cu care se petrecea în diverse locuri, fără vlaga de a atinge înaltul cerului a fost pierdut în locul unde aripile sale nu se pot zbate, nu pot încânta priviri și nu pot transporta călătorul către visul său. Acum nici nu mai are unul.
 Dar poate că a rămas cu ceva. Cu o imagine a unui criminal de fluturi și a unor ochi strălucitori de care va rămâne veșnic îndrăgostit.

Furtună

„We can escape to a higher plane

In Nirvana stay

Where the dreamers lay”

   Tunete, fulgere, o zăpușeală de sentimente și frică; și dorința de a evada care înconjoară fiecare părticică a sufletului. 

    Să evadezi într-o lume plină de afecțiune, pace, liniște și nimic mai mult. Să asculți bătăile inimii și să privești cum creionul dă viață unei foi. Să-ți amintești că existența ta e temporară și totuși să transformi o clipă într-un infinit. Să pleci cu inima și sufletul acasă. Să simți iubirea incomensurabilă în care ai fost ținut în primele 9 luni de viață. Să ți se lumineze fața când ești fericit precum soarele ce răsare pustiu în fiecare dimineață. Și să fii fericit. Astfel vei putea fi soarele cuiva. 

    ..Și toate astea să dispară. Să se spulbere într-un sunet grav și pătrunzător al unui tunet. Să vezi cum conturul venelor tale apare pe cerul plumburiu și dispare. Și să dispari și tu..

Aragaz pentru suflete

Îmi plutesc în propriul trup căutându-mi neîncetat căldura în care doar un suflet rănit se poate odihni.
Și nu acum trebuie să-mi ascund "cavalerul nopții".
Teama vine. Și lovește orice urmă de încredere ce i se mai opunea ca obstacol.

.. Iar apoi cine îmi încălzește sufletul când este îndesat în întuneric și frig?
Nu ne putem lua fericirea, să o învelim în ceva moale ca să rămână încă puternică pentru zilele ce vor urma și să ne părăsim așa zisul acasă. Fără griji.

Mereu vor exista. Și tot mereu vor pieri când le speriem cu un zâmbet spontan.

Nu mă regăsesc în mine

         Trec minute învăluite în teamă părăsindu-mă parcă și mai alert..
         Trec și mai sacadat și totuși aș vrea să pricep, să-mi schițez în minte conturul perfect al iubirii și a tot ce presupune ea, dar o uimire plăpândă parcă încearcă să mă ademenească spre o viziune pozitivă a sa. Văd în ea căldură, liniște, o incomensurabilă stare de plutire și nelipsita încredere. Păsarea. Și e bine. E acasă.
          Dar apoi adie un vânt când mai liniștit, când mai misterios, când mai nesigur.
          Și iată-mă, pășind nedumerită și neîncetat pe calea de mijloc. Pe infinita graniță a sa, dintre iubire și bineînțeles, iubire.
          Și oscilez. Ajung la plutirea supremă, la invincibilul sentiment cutremurător de siguranță și putere de control asupra propriei persoane. Dar cad.
          Și doare. Atât fizic cât și moral.
          Și mă pierd.
          Și am nevoie de afecțiune.
          Să-mi fie frică de maturizare? Ce-i aia? Cu toții avem o bază inocentă, vulnerabilă și infinită de copil de la care ne-am format sau ne formăm. În noi sălăsluiește acea neființă a sufletului.
          Dar când unui copil nu i se oferă iubire, fireasca și necesara iubire, cum se mai poare regăsi?