marți, 30 septembrie 2014

Posted by Gabriela |
Uneori ai nevoie doar să se oprească.
Să nu mai înduri.
Să zâmbești din inimă fără să-ți faci griji că vei plăti și pentru asta.
Când va fi în sfârșit pace?
Când vor tăcea toate vocile care te tulbură?
Cum le poți opri? Sau dacă nu poți?

Sunt o fantomă.
Fantomele au viață? Adică trăiesc sau doar există?

Imaginează-ți cât de tăcut ar fi să vorbim prin respirație, prin bătăile inimii, prin priviri. Imaginează-ți câtă pace am câștiga. De ce am fost construiți noi, oamenii, să tulburăm liniștea? Tot noi avem nevoie de ea.
Când simți cum ceva urlă în tine și are o intensitate mult mai mare decât dacă ai face-o chiar tu, se rănește o parte din tine. Te zgârie atât de adânc și fără milă și nu ai idee cum să oprești asta. Și apoi taci. Taci să uiți de durere sau, din contră, să o asculți și mai bine. Taci să o mângâi. Taci să-i acorzi atenție. Taci, lăsând-o să învingă, cu speranța că așa se va opri. Și ai pretenția să tacă și ceilalți. Să vadă că primește atenție și că Universul conspiră la încetarea ei, dar ..nu.
Doar ți-ai dori să tacă.
Și în exterior e gălăgie.
Și în interior.
Și apoi taci.

luni, 22 septembrie 2014

Posted by Gabriela |
                                    Dragă A.,

5 luni. Da, atât a trecut de când am ales să fim împreună.
Aş putea spune că a fost cea mai bună alegere din viaţa mea pe care nu o voi regreta niciodată. Te asigur.
Mai ții minte când m-ai întrebat, plin de emoții și cu o teamă firească: ”Vrei să fii a mea?” Atunci mi-am simțit inima cum, bătând, parcă îmi ieșea din piept și în minte parcă mi se împrăștiaseră toate gândurile, neștiind ce să răspund. Eram speriată și apoi: ”Da.”
Acel ”da” pentru care îmi voi fi recunoscătoare toată viața *clipă de modestie*. Atunci s-a născut. Și parcă am renăscut și eu o dată cu apariția dragostei noastre.
Dacă stau să mă gândesc la toate momentele pe care le-am parcurs împreună, aș putea cu ușurință să scriu un roman. Da, din doar 5 luni de iubire sinceră. Și câte momente romantice am avut. Încă din prima zi când m-ai condus acasă. Voiam să te strâng în brațe. Voiam să te sărut, dar ne-am oprit. Mi-era frică. Și aș fi dat orice să trăim ce trăim acum. Printre puținele dorințe, Universul a ales să mi-o împlinească și pe asta. Poate se plictisise de mine singură și supărată.
Oh. Mai ții minte momentele când ne prindea ploaia? Uneori nu aveam umbrelă și îmi dădeai jacheta ta să nu-mi fie frig. Și fugeam prin ploaie până găseam un loc unde să ne adăpostim și să sperăm că o să înceteze. Alteori aveai umbrela la tine și era așa romantic când te chinuiai să ții și umbrela și să-mi oferi și mie confort ținându-mă în brațe. Oricât de frig sau cald sau obositor era mă duceai acasă. Nu mă lăsai în pace până nu te asigurai că sunt în afara oricărui pericol. Chiar și atunci când eram supărați. Am crezut că ești exagerat, dar tot din iubire nu mă lăsai să plec singură.. Stăteai pe capul meu până reușeai să scoți un zâmbet de la mine. Te uram și iubeam în același timp. De fapt, toată ura pălea în fața iubirii ăsteia care e atât de puternică acum!
Mai ții minte când ne uitam la filme împreună și deși erau triste, făceai tot ce era posibil ca eu să nu plâng? Încă o faci, da, și ești adorabil.
Oh, și câte situații penibile ne cereau să ne despărțim. Dar sfârșeam îmbrățișați învăluiți parcă de o putere venită de nicăieri. Și acum e la fel. Și nu aș schimba nimic.
În astea 5 luni, nu doar că am ”supraviețuit” vieții ăsteia, dar am și trăit cu adevărat. Am trăit și simt că trăiesc veșnic cu tine. O veșnicie alături de cel mai adorabil, grijuliu, atent, gelos, pervers și inocent în același timp, puternic, iubitor și al meu băiat. Tu mi-ai redat prin trăiri visele și îți mulțumesc.
Aniversare fericită!

joi, 4 septembrie 2014

Posted by Gabriela |
       
       M-aș transforma într-o biluță de nisip și aș lăsa vântul să mă ducă departe de aici. Așa aș fi și moartă și vie în același timp.
       M-aș hrăni cu ura și iubirea îmbrățișată de timp.
       M-aș lăsa răpită de somn pe valuri mărețe ale aerului și m-aș trezi în pustietate, în neant.
       Apoi, când m-aș plictisi de viața platonică, aș simți durerea și aș muri.
       M-aș ucide cu totul și m-aș îngropa în ploaie.

duminică, 10 august 2014

Posted by Gabriela |
      Lasă-ți sufletul să respire și nu-l îndepărta. 



      Ce folos ar avea o definiție a acestei ”metafore”? Îi simțim existența și, într-adevăr,reprezintă latura morală a ființei umane, dar deși ne ajută să supraviețuim, ne redă sentimente. Acele sentimente umane care definesc o persoană și care ajung până la urmă să pună stăpânire pe propriul stăpân. Omenesc, nu? 

   Și, până la urmă, ce ai de pierdut dacă trăiești? 
   Moartea nu e un câștig.

vineri, 8 august 2014

Posted by Gabriela |
    ..tăcem și vorbim prin respirație.


 Vorbim prin gesturi, prin priviri, prin atingeri, dar nu și prin cuvinte.. E mai bine, nu-i așa? Liniștea vorbește mai clar când o ascultăm cu urechile firave ale sufletului, de ce am tulbura-o? De ce am lovi-o? E la fel de fragilă..
    ..nu. Ce tot zic aici? Totul e fragil. Chinuitor de fragil..

   Și totuși, ce-ți șoptește din adâncul ființei sale?