Uneori ai nevoie doar să se oprească.
Să nu mai înduri.
Să zâmbești din inimă fără să-ți faci griji că vei plăti și pentru asta.
Când va fi în sfârșit pace?
Când vor tăcea toate vocile care te tulbură?
Cum le poți opri? Sau dacă nu poți?
Sunt o fantomă.
Fantomele au viață? Adică trăiesc sau doar există?
Imaginează-ți cât de tăcut ar fi să vorbim prin respirație, prin bătăile inimii, prin priviri. Imaginează-ți câtă pace am câștiga. De ce am fost construiți noi, oamenii, să tulburăm liniștea? Tot noi avem nevoie de ea.
Când simți cum ceva urlă în tine și are o intensitate mult mai mare decât dacă ai face-o chiar tu, se rănește o parte din tine. Te zgârie atât de adânc și fără milă și nu ai idee cum să oprești asta. Și apoi taci. Taci să uiți de durere sau, din contră, să o asculți și mai bine. Taci să o mângâi. Taci să-i acorzi atenție. Taci, lăsând-o să învingă, cu speranța că așa se va opri. Și ai pretenția să tacă și ceilalți. Să vadă că primește atenție și că Universul conspiră la încetarea ei, dar ..nu.
Doar ți-ai dori să tacă.
Și în exterior e gălăgie.
Și în interior.
Și apoi taci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu