Copilul cu ochi albaștri

Tăcând, mi-ai zgâlțâit sufletul,

L-ai inspirat adânc în plămâni

Și l-ai scos în aerul rece, în frig.

Ș-apoi, pentru că eram prea buimacă 

Zăpăcită,

Pierdută-n ochii tăi,

..l-am lăsat liber.

Mi-ai prins mâna, mi-ai șoptit la ureche:

„-Vrei să fii a mea?”

Iar sufletul meu tot mai mult tresărea,

Tot mai mult fugea

Și-mi tremura pe buze, când le-am dezlipit într-un:

„-Doar a ta.”

Îmi simțeam, 

Îți simțeam

Energiile care roiau deasupra capului nostru,

În horă,

În vals,

Ș-apoi în noi.

Dar sufletu-mi unde-i?

A zburdat,

A cântat,

A sărit și a căzut, lovindu-se,

A țipat și a tăcut, temându-se,

M-a îmbrățișat și a plecat, sfiindu-se..

Și s-a-ntrupat în mine..

Și-mi aparține 

Și-n versuri, și-n cuvinte.

Și-n anii ce vor veni

..tot al meu va fi.

Ard

Azi caut ochi 

îmbrăcați în amintiri

Cu gene lungi, căzute,

Cu irisul ca niște crini.

Desfac și împachetez la loc

cutii goale

Și golul mi-ajunge ființa,

Și mă doare.

Pagini, nume, voci, ani

Pe toate le-am cuprins

în mănuși..

Ard.

Iar m-am îmbătat în cenuși.

Când le-am inhalat cu sufletul,

.. parcă mă dureau ochii,

Nu știu de ce.

S-au umezit,

și încă sunt,

dar până când?

M-ascund

Ochi.

I-am cuprins în palme și nu te văd, dragule, e-ntuneric.

E noapte și-n lumea ta?

E frig și ură?

Și anii tăi trec ca ai mei?

Mâini.

Încleștate, prinse la spate!

Înfășurate în funii groase!

Nu te dor?

Nu mor?

Cu ce-mi mai acopăr ochii acum?

Îi lași descoperiți..

Au cuvinte, emoții..

Nu-i vezi cum ne privesc? 

Lasă-mă, te rog, să m-ascund după pleoape

Să mă mint că, nevăzându-i, nici nu sunt acolo.

Dragule, e iarăși întuneric..

E noapte.

E frig și ură.

Și anii tăi.. și anii mei..

Trec.

Stări

Stări de dor

Molipsitor,

Stări de somn

Și-ești visător.

Stări de teamă

Înfrigurată,

Stări de tremur

Și-ești tot dur.

Stări de speranță,

De ură și iubiri,

Oh, dulce aberanță!

Dă-mi dezamăgiri.

Și aripi 

Să m-avânt în nicăieri

Să zbor 

Să uit ce-a fost ieri.

Să plutesc prin nori

Să mor

Să devenim arbori.

Ruginesc frunzele

Ruginesc frunzele
Și sufletele,
Păsările,
Stelele,

Ochii,
Zorii,
Norii,
Molii.

Și eu tot m-agăț de tine,
Că n-am de cine.
Toamna vine,
Și-i pustie.
Mă dor ruine,
Amintiri și vise,
Emoții, suspine
Și nu mai știu de mine.

Mama

Când mă îmbrățișai și țineai într-o mână o corolă de spini

Mai tare mă strângeai, iar eu mă minunam de puterea ta.

Te durea, știu, aveai lacrimi în ochi, pe obraz, pe mâini,

Dar ți le ștergeam. Zâmbetul meu parcă te vindeca.

Mai ții minte toți eroii din desene animate, povești, cărți?

Îți povesteam cu entuziasm și ți-i înșiram într-o imensă frază

Și ce blând mă priveai! Mă miram că-i știi pe toți,

Dar cu timpul am înțeles că tu, eroino, ești deghizată în mamă.

Nu te mai privi în oglindă cu îndoieli, cu dor, cu năzuințe

Pentru mine ai să rămâi veșnic un copil cu mii de dorințe

Și când ai să plângi că umerii-s îngreunați de atâția ani

O să smulg o bucată din cer și o să-ți mângâi fața iar și iar..

Să nu-mi spui că nu-ți cunosc sufletul, că nu ți-am cotrobăit prin gânduri..

Mereu am încercat să ți le ascund pe cele triste, să le alung,

Să-ți arăt că lumea mea fără griji te cheamă să valsăm peste veacuri,

Peste mări.. ș-apoi  în brațe să-ți adorm adânc..

Îți văd cometele

Îți văd cometele împrăștiate în vene,
Stelele ascunse în priviri strălucesc, clipesc
Asemenea lunii care-și odihnește razele-n oceane
Asemeni mie, care, în brațele tale, iarăși amețesc.

Mă îmbăt dedesuptul bărbiei tale
Și-ți ating pieptul.
Îl sfâșii, îl deschid, îl descopăr, dar e tot mai moale
Și o puzderie de fluturi bastarzi îmi inundă cerul.

Și ce întunecat e!
Și înecat în mireasma ta
Și întrupat în.. trupul tău.

Îți privesc buzele și-ncerc să-ți smulg o șoaptă
Dar tremur, mi-e teamă să nu te doară,
Să nu te rănesc, să nu mă urăști, așteaptă..
Îți văd cometele.. Încă e vară.