Nu mă regăsesc în mine

         Trec minute învăluite în teamă părăsindu-mă parcă și mai alert..
         Trec și mai sacadat și totuși aș vrea să pricep, să-mi schițez în minte conturul perfect al iubirii și a tot ce presupune ea, dar o uimire plăpândă parcă încearcă să mă ademenească spre o viziune pozitivă a sa. Văd în ea căldură, liniște, o incomensurabilă stare de plutire și nelipsita încredere. Păsarea. Și e bine. E acasă.
          Dar apoi adie un vânt când mai liniștit, când mai misterios, când mai nesigur.
          Și iată-mă, pășind nedumerită și neîncetat pe calea de mijloc. Pe infinita graniță a sa, dintre iubire și bineînțeles, iubire.
          Și oscilez. Ajung la plutirea supremă, la invincibilul sentiment cutremurător de siguranță și putere de control asupra propriei persoane. Dar cad.
          Și doare. Atât fizic cât și moral.
          Și mă pierd.
          Și am nevoie de afecțiune.
          Să-mi fie frică de maturizare? Ce-i aia? Cu toții avem o bază inocentă, vulnerabilă și infinită de copil de la care ne-am format sau ne formăm. În noi sălăsluiește acea neființă a sufletului.
          Dar când unui copil nu i se oferă iubire, fireasca și necesara iubire, cum se mai poare regăsi?

Șș.

Uneori ai nevoie doar să se oprească.
Să nu mai înduri.
Să zâmbești din inimă fără să-ți faci griji că vei plăti și pentru asta.
Când va fi în sfârșit pace?
Când vor tăcea toate vocile care te tulbură?
Cum le poți opri? Sau dacă nu poți?

Sunt o fantomă.
Fantomele au viață? Adică trăiesc sau doar există?

Imaginează-ți cât de tăcut ar fi să vorbim prin respirație, prin bătăile inimii, prin priviri. Imaginează-ți câtă pace am câștiga. De ce am fost construiți noi, oamenii, să tulburăm liniștea? Tot noi avem nevoie de ea.
Când simți cum ceva urlă în tine și are o intensitate mult mai mare decât dacă ai face-o chiar tu, se rănește o parte din tine. Te zgârie atât de adânc și fără milă și nu ai idee cum să oprești asta. Și apoi taci. Taci să uiți de durere sau, din contră, să o asculți și mai bine. Taci să o mângâi. Taci să-i acorzi atenție. Taci, lăsând-o să învingă, cu speranța că așa se va opri. Și ai pretenția să tacă și ceilalți. Să vadă că primește atenție și că Universul conspiră la încetarea ei, dar ..nu.
Doar ți-ai dori să tacă.
Și în exterior e gălăgie.
Și în interior.
Și apoi taci.

De-aș fi..

       
       M-aș transforma într-o biluță de nisip și aș lăsa vântul să mă ducă departe de aici. Așa aș fi și moartă și vie în același timp.
       M-aș hrăni cu ura și iubirea îmbrățișată de timp.
       M-aș lăsa răpită de somn pe valuri mărețe ale aerului și m-aș trezi în pustietate, în neant.
       Apoi, când m-aș plictisi de viața platonică, aș simți durerea și aș muri.
       M-aș ucide cu totul și m-aș îngropa în ploaie.

Te provoc să trăiești

      Lasă-ți sufletul să respire și nu-l îndepărta. 

      Ce folos ar avea o definiție a acestei ”metafore”? Îi simțim existența și, într-adevăr,reprezintă latura morală a ființei umane, dar deși ne ajută să supraviețuim, ne redă sentimente. Acele sentimente umane care definesc o persoană și care ajung până la urmă să pună stăpânire pe propriul stăpân. Omenesc, nu? 

   Și, până la urmă, ce ai de pierdut dacă trăiești? 
   Moartea nu e un câștig.

Respiră.

    ..tăcem și vorbim prin respirație.

 Vorbim prin gesturi, prin priviri, prin atingeri, dar nu și prin cuvinte.. E mai bine, nu-i așa? Liniștea vorbește mai clar când o ascultăm cu urechile firave ale sufletului, de ce am tulbura-o? De ce am lovi-o? E la fel de fragilă..
    ..nu. Ce tot zic aici? Totul e fragil. Chinuitor de fragil..

   Și totuși, ce-ți șoptește din adâncul ființei sale?