Blocată

-De ce te închini cu atâta încredere? .. La cine te rogi și de ce privești cu atâta speranță cerul?
-Pentru că am credința că e cineva acolo sus care mă iubește.
-Vin de acolo și crede-mă, nu e nimeni.

..Și ce e iubirea până la urmă? Un amalgam de sentimente împleticite într-un suflet? Un motiv pe care viața ni-l oferă ca să o trăim?
Alunecă și cade. Se lovește și plânge.
Se îmbolnăvește.
Îți dă obișnuita senzație de maximă încredere ca mai apoi să-i fie ușor să te facă să-ți pierzi mințile. Toți eroii tăi mor. Percepția ta se schimbă.
Și cu timpul rămâne blocată. Rănită și blocată în mica ei lume.

Criminalul de fluturi

Ochii lui enervant de intimidanți, albaștrii, tăcuți și parcă dansând de fericire că mă văd au căzut pe aripile unui biet fluturaș care erau adiate de vânt.
Zâmbetul lui și pofta de râs au pierit o dată cu a mea.
..Și apoi trupul său plăpând, fără viața cu care se petrecea în diverse locuri, fără vlaga de a atinge înaltul cerului a fost pierdut în locul unde aripile sale nu se pot zbate, nu pot încânta priviri și nu pot transporta călătorul către visul său. Acum nici nu mai are unul.
 Dar poate că a rămas cu ceva. Cu o imagine a unui criminal de fluturi și a unor ochi strălucitori de care va rămâne veșnic îndrăgostit.