luni, 22 septembrie 2014

Posted by Gabriela |
                                    Dragă A.,

5 luni. Da, atât a trecut de când am ales să fim împreună.
Aş putea spune că a fost cea mai bună alegere din viaţa mea pe care nu o voi regreta niciodată. Te asigur.
Mai ții minte când m-ai întrebat, plin de emoții și cu o teamă firească: ”Vrei să fii a mea?” Atunci mi-am simțit inima cum, bătând, parcă îmi ieșea din piept și în minte parcă mi se împrăștiaseră toate gândurile, neștiind ce să răspund. Eram speriată și apoi: ”Da.”
Acel ”da” pentru care îmi voi fi recunoscătoare toată viața *clipă de modestie*. Atunci s-a născut. Și parcă am renăscut și eu o dată cu apariția dragostei noastre.
Dacă stau să mă gândesc la toate momentele pe care le-am parcurs împreună, aș putea cu ușurință să scriu un roman. Da, din doar 5 luni de iubire sinceră. Și câte momente romantice am avut. Încă din prima zi când m-ai condus acasă. Voiam să te strâng în brațe. Voiam să te sărut, dar ne-am oprit. Mi-era frică. Și aș fi dat orice să trăim ce trăim acum. Printre puținele dorințe, Universul a ales să mi-o împlinească și pe asta. Poate se plictisise de mine singură și supărată.
Oh. Mai ții minte momentele când ne prindea ploaia? Uneori nu aveam umbrelă și îmi dădeai jacheta ta să nu-mi fie frig. Și fugeam prin ploaie până găseam un loc unde să ne adăpostim și să sperăm că o să înceteze. Alteori aveai umbrela la tine și era așa romantic când te chinuiai să ții și umbrela și să-mi oferi și mie confort ținându-mă în brațe. Oricât de frig sau cald sau obositor era mă duceai acasă. Nu mă lăsai în pace până nu te asigurai că sunt în afara oricărui pericol. Chiar și atunci când eram supărați. Am crezut că ești exagerat, dar tot din iubire nu mă lăsai să plec singură.. Stăteai pe capul meu până reușeai să scoți un zâmbet de la mine. Te uram și iubeam în același timp. De fapt, toată ura pălea în fața iubirii ăsteia care e atât de puternică acum!
Mai ții minte când ne uitam la filme împreună și deși erau triste, făceai tot ce era posibil ca eu să nu plâng? Încă o faci, da, și ești adorabil.
Oh, și câte situații penibile ne cereau să ne despărțim. Dar sfârșeam îmbrățișați învăluiți parcă de o putere venită de nicăieri. Și acum e la fel. Și nu aș schimba nimic.
În astea 5 luni, nu doar că am ”supraviețuit” vieții ăsteia, dar am și trăit cu adevărat. Am trăit și simt că trăiesc veșnic cu tine. O veșnicie alături de cel mai adorabil, grijuliu, atent, gelos, pervers și inocent în același timp, puternic, iubitor și al meu băiat. Tu mi-ai redat prin trăiri visele și îți mulțumesc.
Aniversare fericită!
Reacții:

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu